Despre Cine este Dumnezeu

Conceptul de “dumnezeu” este, probabil, cel mai interesant si benefic dintre toate la care s-a gandit omul. Prin dumnezeu (scriem cu “d” mic pentru ca ne referim exclusiv la conceptul de “ziditor”), oamenii au fericire, au speranta, isi pastreaza moralitatea. Tot prin dumnezeu, oamenii devin mai buni, isi defincesc personalitatea dupa crieteriile pe care religia le impune (fapt ce se dovedeste a nu fi benefic), prin dumnezeu, oamenii devin copiii Lui. 


Dumnezeu nu are legatura cu religia. Notam faptul ca religia este apropiata doar de om, inteles ca “rob”. “Dumnezeu este sprijinitorul vietii mele: de cine sa-mi fie frica?”. Versetul extras din Biblie este o exprimare a nevoii de dumnezeu vazut ca “sprijin”. Pentru a mentine aceasta legatura, dintre “sprijin” si “sprijinit”, omul apeleaza la religie. Prin religie, omul simte ca actiunile lui pe plan spiritual mentin legatura dintre el si dumnezeu (aici intra jertfele, banii dati popii, pomenile, in urma carora se afla stereotipica replica: “Lasa, ca vede dumnezeu”). 

Ceea ce a generat ideea ca exista o fiinta supranaturala, suprema, a fost frica omului de moarte, de neintelegerea profunzimii mortii. Dumnezeu, asa cum este cunoscut astazi de marea majoritate a teistilor practicanti este, de fapt, frica lor de ceea ce nu inteleg.

Primul cult religios aparut in lumea preistorica a fost cultul mortilor. Oamenii ajunsesera sa aseze oasele celor morti din ceata lor intr-o parte a pesterii in care locuiau, dispunandu-le anatomic similar cu realitatea, in speranta ca pe ele va creste carnea si mortii vor trai din nou. Fiind evoluati intelectual, in prezent, oamenii aseaza cadavrele in cutii de lemn, in speranta ca sufletul lor va trai din nou in locuri numite Rai, Paradis, Walhalla, etc. Oamenii au realizat ca pe oase nu mai creste carnea si, pe parcursul evolutiei, au cautat explicatii mai plauzibile, care sa ii aline si sa le indeparteze frica de moarte. 

Dumnezeu este cea mai puternica alinare. Ne gandim la dumnezeu cand ne este greu, cand avem un necaz, cand simtim ca singuri nu putem trece peste un impas sau cand avem nevoie de ajutor. Atunci, dumnezeu apare. Dumnezeu inseamna toleranta, deci iubire. Daca exista, Dumnezeu este cea mai frumoasa persoana. Daca nu, ramane cel mai complex concept. 

In istoria omenirii, dumnezeu a reprezentat un motiv de conflicte politice de proportii (cruciadele, Inchizitia, in prezent, Jihadul). Insa, de cele mai multe ori, mai marii vremilor apuse l-au folosit pe dumnezeu ca pe o parghie de control. Si asta a inceput inca din mil. al III-lea a. Chr, cand faraonii erau atotputernici pentru ca erau consideranti fii ai zeului Amon-Ra, educati de zei, iar legile lor erau considerate cuvintele zeilor. In Evul Mediu, catolicii s-au folosit de dumnezeu ca papa sa devina conducatorul Europei catolice. 

Si, cand Copernic sau Galileo Galilei le-au transmis, desigur, academic, mesajul: “incuiatilor, ascultati-ne, ca suntem niste genii si am descoperit ca Terra se invarte in jurul Soarelui si ca Terra nu e plata ca o omleta”, crestinii s-au gandit ca ar trebui sa ii omoare. Deci, dumnezeu constituie si un mijloc de a lua puterea, de a controla. Cine are calea catre Rai, face regulile. 

Din nefericire, interesul pentru dumnezeu a scazut. Azi, oeamenii fac parte dintr-o religie doar pentru ca asa s-au nascut. Speram ca maine, oeamneii vor apartine unei religii pentru ca, in urma meditatiei si a studiului, considera ca acea religie este cea adevarata. 

Dumnezeu este, poate, creatorul si iubitorul nostru. Nu putem sti sigur. Poate ca nici nu exista. Insa, daca exista, trebuie sa fim pregatiti si impacati cu noi pe plan spiritual. Ziditorul sa ne ajute.
Previous
Next Post »