Fragmente dintr-un Carnet Gasit 7

19. Daca drumurile din afara nu mi-ar fi toate inchise, le-as gasi atat de usor pe cele interioare? Nu intamplator sunt dintre acei ce fac coada la un ghiseu, sortit sa se inchida tocmai in clipa in care vor fi ajuns in fata lui. Nu intamplator am pierdut, rand pe rand, un autobuz la un colt de strada, o bucurie la un colt de destin. Se gaseste totdeauna ceva, o intarziere, o scrisoare ratacita, un guler rupt, ceva care sa incurce socotelile cele mai simple. Ghinion, desigur! Dar mai ales o mare lene si un precis simt al desertaciunii. Cum nu ma feresc de nimic, nu am de ce ma teme. Ce ar putea sa inventeze viata impotriva mea, care sa-mi depaseasca asteptarile si indiferenta? Pentru fiecare poarta care mi s-a inchis in lume, a fost una care a cedat simplu inlauntru, in mine. Si am primit schimbul, linistit, fara parere de rau, cu o imensa nepasare si cu un dram de satisfactie, satisfactia de a fi tras pe sfoara nenorocul (in text: la joie d’avoir roule le malheur, N.T.), schimbandu-l in ceva generos, cald si intim. Era bucuria de a pierde, a pierde simplu, fara sa intorci capul, fara sa tii minte, fara sa te socotesti frustrat, a pierde zile si asteptari, asa cum isi pierde un arbore fructele.

20. Seara in Ile Saint-Louis, la T.V., care s-a intors din Argentina, dupa o lipsa de un an. Un foc decorativ in camin, ferestrele deschise spre Sena – mai albastra in aceasta seara rece de aprilie, decat ar fi vara, in zori, tigari si vin, un vin dens, luminand in obscuritate cu luciri de piatra scumpa. Am vorbit despre carti, femei si tari. T.V.,care pastreaza in bogatie un vag accent de aventura ce il fereste de suficienta, povestea, cu detalii exacte si veridice, o istorie fantastica, intamplata lui. Are stil omul asta si nu stiu ce instinct sigur, care il ajuta sa treaca peste toate puntile dificile ce stau intre doi insi atat de feluriti. Mi-a aratat stampe, hartii rare, fotografii din drum. O seara somptuoasa, seara de lux si uitare. Cand ne-am despartit pe Point-Neuf, mi-a trecut prin cap sa fac inventarul averii mele. Pentru ironia obiectiva a situatiei. Iata: 6 franci, 85 de centime, 12 tichete de autobuz.

Reflexie facuta de T.V., ieri la restaurant, unde ma chemase, dupa o lunga plimbare comuna prin Place du Tertre, pe care nu o cunostea bine. Hotarat, trebuie sa schimb regimul: sunt subalimentat! De doi ani ma hranesc numai cu icre moi, pastravi si scoici. Mi-e continuu foame. Am ras, eu care de asemeni sunt "subalimentat" [desi termenul asta tehnic nu convine foamei mele] si n-am indraznit sa-i spun de ce rad. A insistat. Pentru ca ma gandesc la relativitatea conditiilor umane, i-am raspuns (in text: je pense a la relativite des condition humaines, N.T.).

Cred ca ceea ce ne face sa traim, pe T.V., pe mine si pe toata lumea, este lipsa noastra de imaginatie. Daca am comunica realmente si adanc unul cu altul, daca am cunoaste calvarul omului langa care mergem, caruia ii strangem mana si care ne este prieten, viata noastra ar deveni, din pudoare, imposibila. Dar ne izbim de cuvinte si nestiind ce se ascunde dincolo de ele, continuam sa umblam mai departe alegri si inconstienti. Citesc in jurnal ca undeva, in California, au murit intr-un incendiu 82 de oameni. Asta nu modifica nimic din programul zilei mele, nicio vizita, niciun gand, nicio lectura. Suntem din fericire impenetrabili si asta este singurul lucru care ne scuza.

Bag de seama ca-mi lipseste fata de oameni sentimentul invidiei, desi este in mine un lenes care ar fi iubit matasurile, covoarele si calatoriile, putin pentru ele, si foarte mult pentru elementul lor decorativ. Dar nu pizmuiesc pe nimeni si nu-mi amintesc sa fi avut accese de revolta sociala. Mi-ar placea sa ma iau la intrecere cu plantele si animalele, in niciun caz cu bogatii si saracii. Este totusi o imagine care ma deruteaza: noaptea, la 12, in Place de l’Opera, femeile iesind de la teatru, in rochii albe, lungi, cu bratele goale, cu gatul mat, cu pasul mic si repede, pierzandu-se indolente dincolo de portiera unei masini care asteapta. Mi se pare absurd si in acelasi timp admirabil faptul ca intre mine si ele este o distanta definitiva, etern imposibila.

Dupa ce mi-a istorisit intamplarea cu femeia blonda, intr-adevar miraculoasa, T.V. mi-a cerut sa-i vorbesc despre mine. Am facut cu bagare de seama ocolul ultimelor luni si n-am gasit nimic, nu vrednic de povestit, dar nici macar mediocru si curent. O socoteala care nu ma intristeaza totusi si care mai ales nu-mi rapeste certitudinea ca in mijlocul acestei monotone desfasurari de fapte neutre, eu raman un aventurier.

21. O! Serile din curtea spitalului Herold, amabil ca o vila de tara, cu portile inchise, cu aleile regulate, cu pomii varuiti pana la jumatate, cu bancile verzi, distantate! Copiii bolnavi se ridicau in paturi, albi in camasile lor de noapte si se imbulzeau la ferestre sa ne strige buna seara. Infirmierele strabateau in halat curtea, de la un pavilion la altul, sa duca o foaie de temperatura, sa cheme un intern, sa ceara un medicament. Noi treceam printre ferestre si copaci, vorbind despre idei si probleme, in vecinatatea acelor lucruri ce evocau o moarte cuminte, familiara si lipsita de mister. A fost intaia intalnire cu moartea, intalnire de pe urma careia am ramas cu imaginea ei armonioasa, ocrotitoare, avand oarecare ironie pentru zbaterea si nelinistea noastra, dar in fond camarada si prietena. Uneori, asta-seara bunaoara, cand ma simt obosit de singuratate si cand jocul asta de caderi si ridicari, din care sunt facute toate zilele, incepe sa apese exagerat, ma gandesc la moartea aceea banuita pe aleile spitalului amabil, ca la o buna amanta, cu bratele rotunde si degetele fine, coborand usor peste aceasta frunte grea.
Previous
Next Post »