Fragmente dintr-un Carnet Gasit 4

10. N-au fost dese momentele in care l-am cunoscut pe Dumnezeu in fata. Nu sunt mistic si am fost rar in extaz (in text: état de grâce, expresie care revine de cateva ori si in diverse locuri ale carnetului, N.T.). De altfel, in afara unui ascutit simt al pacatului, ma intreb ce este transcendental in simtirea mea. Ideea mea de Dumnezeu este colturoasa, uneori rece. Dar ceea ce ma cutremura inaintea ei, este tocmai aceasta senzatie de ireductibil, pe care o caut inutil aiurea. A fi unul, unul singur, unul in absolut, dincolo de orice raport, deasupra oricaror relatii, esential unul, ireductibil unul. De cate ori viata ma faramiteaza, sentimentul acesta al lui Dumnezeu imi vine neclintit in ajutor.

11. E multa vreme de cand am renuntat la biblioteca. Mai ma duc acolo de nevoie, cum se duce lemnul in padure. Lucrez. Nu mai am patimi livresti, ci abia placeri, sau satisfactii, sau plictiseli. Pastrez totusi din vechile mele pasiuni o mare aversiune: Descartes. Am mai spus-o, cred (caci e unul din cele mai sigure adevaruri ale mele), eu nu sunt un om moral si imi bat joc de asemenea distinctii. Dar cred in nebuni si in eroi si in sfinti. Pe acest Descartes il urasc, fiindca nu numai ca n-a fost din tagma lor, dar nici macar n-a avut vreodata, nu, n-a putut sa aiba fiorul de a presimti sfintenia. Era un gradinar.

12. Fata care m-a oprit in fata scuarului Vaugirard nu stiu cum era. Abia daca am avut cand sa trec pe langa ea si sa-i arunc in fata cele cateva vorbe de refuz. N-am niciun ban, domnisoara. (Ce e ridicol este ca poate nu m-a crezut!). Dar era inalta, si asta tot am putut observa. Trebuie sa fi fost bruna. Strangea in jurul trupului ei subtire un fel de carpa neagra, un fel de vag pardesiu si tremura atat de tare, incat mi se pare ca i-am auzit dintii clantanind in gura. Vocea nu-i era poate deosebita de a cersetorilor de rand si cu toate astea m-a lovit. Poate din cauza tineretii ei. Sa tot fi avut 20 de ani. Cred ca era frumoasa. Sunt un zevzec poate si un caraghios dar uite ca intamplarea asta nu ma lasa in pace. E ceva care nu merge asta-seara in treburile mele si cartile din fata mi se par o gluma de prost-gust. Hotarat lucru, nu sunt eu un filozof: fata asta opreste in loc mersul lumii pentru mine! Imi spun ca totul e compromis pana in adancuri, ca tot e mizerabil si meschin si abject, de vreme ce faptul asta a fost cu putinta. Ce as putea sa-i reprosez universului, altceva mai umilitor decat ochii fetei de adineauri, care mi-a cerut mie (probabil pentru ca ironia intamplarii sa fie mai biciuitoare) sa-i dau bani? Daca asta-seara m-as gasi la Judecata din urma si daca mi-ar veni randul sa vorbesc, cred ca as da dracului toate rafuielile mele metafizice si as povesti ce am vazut acum 15 minute. Pentru blestemul pamantului ar fi de ajuns si prea de ajuns.
Previous
Next Post »