Fragmente dintr-un Carnet Gasit 3

7. M. D., medic si psiholog, pretinde ca eu imi dispretuiesc inteligenta. Nu, nu e adevarat. O pun la locul ei: asta e. Stiu ca e ascutita si abila. Dar mai stiu ca viata (viata asta batuta de vanturi, hartuita, nelinistita, viata asta pe care o urasc si o iubesc deopotriva) se poate foarte bine lipsi de ea. Eu am izbutit acest lucru apreciabil, si sunt mirat ca M. D., amator de experiente nu-l observa si nu-l admira, de a opri inteligenta pentru treburile ei proprii. O pastrez in raporturile mele cu lumea. Este un act de politete. Dar mie, mie personal, putin imi pasa de ea. Marimea (in text: la grandeur, N.T.) n-a fost niciodata realizata de inteligenta. Toate notiunile care fac traiul posibil si convenabil, eu le pastrez ca sa ma amuz. Just-injust, bun-rau, frumos-urat, moral-imoral, toate astea sunt fara inteles, fara adevar, fara adancime. Nu cred in niciuna din mizeriile astea. Nu cunosc niciun sfant moral! Moralitatea si sfintenia se exclud. Daca asta mi-ar fi meseria, m-as duce sa-i caut pe sfinti in ocne. Si inca mi-ar scapa toti sfintii, al caror supliciu nu intra sub prevederile codului penal. Totusi, stiind lucrurile pe care le stiu, eu joc in lume pe scara de valori a tuturora. Spun ca asta e rau si asta e bine. Ca asta e frumos si asta urat. Admit si reprob, compar si trag concluzii. Si nici macar nu ma stric de ras. Ce aleasa voluptate! O, acest M. D. care apara impotriva mea drepturile inteligentei! Cand a avut el asemenea bucurii?

8. Dintr-o scrisoare a lui E. (este la Bordeaux de doua saptamani): "Nu, n-ai sa stii niciodata cat te-am iubit, fiindca voi astia, barbatii, nu stiti niciodata nimic din ce se intampla. Nimeni nu stie nimic din ce se intampla". Si ea deci, aceasta dulce, moale si blonda E., si ea a ajuns sa descopere acest adevar. Il spune cu melancolia ei de patru parale, dar il spune. "Nimeni nu stie nimic din ce se intampla?". Slava Domnului! Caci altfel ar fi sinistru. Daca mi-am trait viata asa cum a fost, buna, rea, daca m-am adancit in toate umilintele ei, daca m-am supus tuturor mizeriilor, pe care le stiu, si pe care nu le stiu, daca am consimtit sa duc dupa mine zdrentele acestui trai trist, a fost pentru ca eram sigur ca nimeni n-are sa stie, ca, stiind, nimeni n-are sa priceapa, ca pana la urma eu am sa raman singur, mai singur decat un astru in cer, mai singur decat un bou in staul. Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil, singur cu superstitiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tai, sa stii ca viata pe care o traiesti tu, nu o mai traiste nimeni altul in lume, ca nimeni altul nu o poate macar imagina, sa duci cu tine acest mister si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice, chiar daca l-ai racni pe scena la teatru, chiar daca l-ai amparti tiparit pe afise... Doamne! Ma intreb cu ce am meritat atata fericire! Am avut poate si eu clipe de eruziune, cand singuratatea ma oprima, cand as fi vrut sa spun cuiva un cuvant simplu, care sa fie inteles, am cautat si eu uneori semne de comuniune in ochii altuia, in vorbele si tacerile lui. Dar n-au fost decat scurte momente de naivitate pe care nu le regret, fiindca eu nu regret nimic, dar care nu m-au dus niciodata nicaieri. Prieteni si amante au ramas undeva alaturi de mine, legandu-se de vorbe pe care nu le spusesem, inselandu-se cu o umbra care nu eram eu. Si doar am facut tot ce puteam ca sa evit erorile. Am vorbit cu sinceritate. N-am ascuns. N-am trisat. Nu, nu. Sunt marimi (in text: grandeurs, N.T.) la care nu poti renunta nici prin abdicare. Singuratatea mea e printre ele.

9. Am schimbat oamenii ca palariile, le-am cautat prietenia, le-am vorbit, i-am facut sa vorbeasca si pe urma i-am lasat la jumatatea drumului, pentru ca nu ma mai interesau, pentru ca nimic in ei nu raspundea cautarii mele, pentru ca erau la fel cu cei dinaintea lor si cu cei de dupa ei, vechi, cunoscuti, monotoni. Erau inteligenti unii. Erau tineri, cu detalii personale curioase, cu istorii felurite. Dupa un timp, variabil ca durata, dar niciodata prea lung, observam ca toate aceste straluciri paleau. Erau calitati mai mult sau mai putin mari. Or eu, fiindca nu sunt psiholog, nu pot socoti cu "mai mult sau mai putin". Termenii de comparatie imi scapa. Ceea ce imi trebuie, ceea ce adica este absolut necesar asteptarii mele de fiecare ceas, este trasatura unica a unui fapt, a unui om, a unui cuvant. Nu cer nimanui sa fie bun sau rau, frumos sau urat, canalie sau inger. Ii cer numai sa fie ceva, care sa nu existe decat o singura data. Am avut rareori bucuria unor asemenea intalniri, dar am avut-o. (Scotianul de la Poulmanach...). Incolo, toti ceilalti n-au fost decat adaugiri sau scaderi de la un suflet-tip. X e mai inteligent decat Y, dar Y e mai subtil decat Z, care la randul lui e mai spiritual decat X. Nu, nu si nu. Asemenea variatii ma plictisesc de moarte. Ce sa fac eu cu nuante si distinctii si puncte de vedere? Treci de partea mea, domnule, daca esti facut dintr-un material, care s-a nascut o data cu dumneata! Iar daca nu, vezi-ti de drum! Caut in lucruri si oameni sunetul lor propriu. Ma intereseaza ceea ce au ireductibil. Ireductibilul! Este singurul meu fel de a simti eternitatea.
Previous
Next Post »